Evoluție…

“Noua evoluție e plinã de informație, de douã tipuri: digitalã și analogicã. Cea digitalã este inteligența artificialã. Rezultatele analogice din biologie, clonarea organismului și unește-le acum pe cele douã cu neurobiologia. Înainte era valabilã vechea paradigmã evolutivã, unul moare, iar altul crește și dominã. Dar sub noua paradigmã, vor coexista ajutându-se unul pe altul, într-un grup necompetitiv,  independent de exterior.  Ceea ce este interesant aici, este cã evoluția devine un proces centrat individual, emanând din nevoile și dorințele individului,  nu un proces extern, un proces pasiv unde individul este la fel ca și colectivul. Deci, produci un neo-om cu o nouã individualitate și cu o nouã conștiințã. Dar asta este doar începutul ciclului evolutiv… pentru cã atunci când pornește noul ciclu, intrarea este acum aceastã nouã inteligențã. Câtã vreme inteligența se bazeazã pe inteligențã, abilitatea pe abilitate, viteza se schimbã. Pânã când? Pânã când ajungi la un asemenea crescendo încât putem sã ne imaginãm o împlinire instantanee a omului, cu potențial uman și neo-uman. Ar putea fi ceva total diferit. Ar putea fi o amplificare a individualului, multiplicarea existenței individuale.  Existențele paralele acum, cu individualul nemaifiind restrâns de timp și spațiu.  Manifestãrile acestei evoluții neo-umane, pot fi  dramatic contra-intuitive. Asta e partea interesantã. Vechea evoluție e rece. E sterilã. E eficientã, și manifestãrile sale sunt acele adaptãri sociale. Vorbești despre parazitism, dominanțã, moralitate, ok? Rãzboi, prãdare, acestea ar fi subiecte ale depersonalizãrii. Acestea ar fi subiecte ale involuției. Noua paradigmã evolutivã ne va da nouã, oamenilor, ideea de adevãr, de loialitate, de dreptate, de libertate. Acestea vor fi manifestãri ale noii evoluții. Asta e ceea ce sperãm sã vedem din asta. Asta ar fi drãguț. Un om complet auto-distructiv se simte înstrãinat, singur. E un outsider pentru comunitatea umanã. Se gândește singur, „Trebuie sã fiu nebun”. Ce nu-și dã el seama este cã societatea are, ca și el, un mare interes în pierderile considerabile și în catastrofe. Aceste rãzboaie, foamete, inundații și cutremure vin în întâmpinarea unor nevoi bine definite. Omul vrea haos. De fapt, îl va avea. Depresia, revoltele, crimele, toate acestea. Suntem atrași irezistibil de acea stare aproape orgasmicã creatã din moarte și distrugere. Sunt în noi. Ne trezim în ele. Sigur, mass-media încearcã sã dea acestor lucruri o fațã tristã, descriindu-le ca mari tragedii umane. Dar toți știm cã scopul mass-mediei n-a fost niciodatã sã elimine rãul din lume, nu? Treaba lor este sã ne convingã sã acceptãm aceste rele și sã ne învãțãm sã trãim cu ele. Puterea vrea ca noi sã fim observatori pasivi.  Nu ne-au dat alte opțiuni… în afarã de ocazionalul, pur-simbolicul act de participare la vot. Vrei pãpușa din dreapta sau pãpușa din stânga? Simt cã a sosit timpul sã-mi proiectez inadecvãrile și insatisfacțiile mele… în schemele socio-politice și științifice, ca și vocea mea sã fie auzitã.”

Mi s-a parut interesant acest monolog în urma vizionarii filmului “Waking Life” din anul 2001, o grandioasă analiză referitoare la condiția umana, un film diferit și provocator. Noi viziuni asupra individului.

Filmul sau cartea?

Fiind un cinefil devotat și știind că o mare parte din ecranzările pe care le-am urmărit au la bază o carte fără ca eu să o citesc, tot mai multă lume mă aglomerează cu opinii gen: „Cartea e mai bună decât filmul ei”. Din punctul meu de vedere este normal ca respectiva carte să fie mai complexă, cu un fir narativ mai dezvoltat și în principiu, dând naștere unei idei originale. Acest lucru nu înseamnă că trebuie sa judecăm dupa cantitate și după expresia: „Primul venit, primul servit”.

Eu personal respect ideea originală care este așezată în nenumarate fraze într-o carte dar asta nu înseamnă că trebuie să ofer mai puțin credit filmului.

În primul rând pentru a realiza un film după o carte este o misiune mai complicată decât pare deoarece trebuie să compresezi întreaga acțiune (de cele mai multe ori desfășurată pe sute de pagini) la un scenariu scris pe maxim 120 pagini. Trebuie să fii foarte prudent cu alegerea scenelor și modul în care acțiunea ar putea fi percepută pentru că rolul tău ca regizor este să conturezi un rezumat poveștii. Apoi trebuie să faci și o selecție de personaje care să apară pe peliculă, nu poți introduce toate personajele secundare ce apar în carte.

Riscul este foarte mare ca un film produs după o carte să dezamăgească așteptările publicului deoarece publicul este diversificat. Poate unii dintre noi preferă să fie atinse anumite puncte din carte care să se regăsească și în film, poate alții preferă alte puncte sau alte perspective cu care trebuie abordată întreaga temă. Așa că filmul ecranizat după o carte trebuie sa le împace pe toate. În majoritatea cazurilor după ce vizionăm un film realizat după o carte iar cartea a fost citită dinainte, atunci impactul filmului poate fi unul negativ. Apar critici de peste tot fără ca noi să ținem cont de toată munca depusă în spatele camerelor de filmat. Eu personal, apreciez foarte mult voința producătorilor de a pune în scenă un film inspirat după o carte, acest lucru necesită un exercițiu de imaginație în developarea imaginilor succesive puse în plan vizual având ca punct de pornire doar cuvintele înșiruite în carte. Este o mare provocare acest exercițiu de imaginație pentru că apoi poți face o comparație cu gusturile majorității. Nu pot spune că un film făcut după o carte este o copie infidelă a cărții. Filmul scoate cartea din planul descriptiv și o plasează în plan vizual, singura constantă ce se păstrează fiind tema acțiunii.

Ar fi bine să nu mai etichetăm negativ o creație cinematică ce are ca instrument de inspirație o carte și să-i oferim mai multă îngăduință și răbdare pentru transfigurarea cuvintelor în cadre vizuale.

Alegerile ne definesc…

Nici statutul social, nici aspectul fizic, nici numărul de cărţi citite, nici locul unde te-ai născut şi nici puterea financiară pe care o ai nu te definesc în aceeaşi măsura cum te defineşte termenul de “a alege”.
De la naştere, majoritatea dintre noi avem la îndemână liberul arbitru, avem posiblitatea de a zidi caracterul nostru începând de la alegeri normale până la alegeri capitale. Alegerile capitale sunt greu de luat pentru că deobicei, a te schimba la 180 de grade făcând doar o singură alegere e imposibil, doar in cazul în care afli că peste 2 ani pământul dispare deoarece nu te mai suportă. Atunci sunt mici şanse ca o singură alegere să te schimbe radical şi să trăieşti un alt stil de viaţă. Acest lucru se întamplă foarte rar. Cel mai probabil te poţi schimba dacă faci mai multe alegeri normale care să-ţi aducă schimbarea in timp. Până la urma urmei cu toţii suntem părtaşi în faţa cauzalitaţii şi a efectului dar inainte de aceste doua avem posibilitatea de “a alege” pentru ca totul incepe cu o alegere.

 
Judecăţile pe care le facem zi de zi în societate sunt bazate cel mai mult pe alegerile celorlalţi, noi avem un “mare dar” de a bârfi gen: ce a mai facut cutărescu sau de multe ori să ne comparăm cu alegerea lui cutărescu, pentru că ne place să ieşim într-o lumină mai bună menţionăm “eu nu aş fi făcut la fel”. Penibilităţile astea le vezi oriunde, la colţ de stradă, la o cafenea, în club, la o întalnire etc. Bineînţeles că noi dacă am fi puşi în situaţii similare, şansele ca să luăm aceeaşi decizie “greşită” sunt destul de mari doar că nu ne place să recunoaştem. E confortabil să arătăm lumii o faţă mai bună pe când noi de fapt suntem mult mai slabi. Ascundem acest lucru ca să nu devenim vulnerabili, e firesc să ascunzi, dar acest lucru nu condiţionează ideea de a fi peste ceilalţi chiar dacă au greşit cu alegerea ce au făcut-o. În tot acest process de comparaţii şi vorbe goale intervine un pic şi orgoliul nostru.

 
Majoritatea dintre noi nu avem capacitatea de a înţelege alegerile facute în prezent, de cele mai multe ori ele se reflectă în viitor şi abia atunci conştientizăm de ce în momentul respectiv am ales această cale. Sunt şi oameni speciali care înţeleg în mare parte ce e bine pentru ei şi aleg aşa cum simt, chiar daca aleg prost, o iau de la capăt şi îşi asumă orice greşeală, important e că au ales după cum au dorit şi nu după alte standarde. Întradevăr de partea cealaltă sunt cei care îşi regretă alegerile facute în trecut şi nu înţeleg de ce lucrurile au evoluat aşa prost, principală cauză de multe ori e ca nu au înţeles alegerile facute la momentul respectiv şi e normal ca efectul produs de cauzalitate sa te surprindă. Deobicei aceste alegeri proaste sunt facute din egoism sau la impuls-ul produs de exterior. Poţi caracteriza un om în mare parte dacă îi cunoşti alegerile facute în trecut şi prezent, îl poţi caracteriza decent şi fără să-l judeci, să-l înţelegi chiar dacă alegerile lui nu sunt pe placul tău sau la nivelul tău de percepţie.

 
Până la urma urmei esenţa unui om iţi este dată în mare parte de alegerile pe care le-a facut. Important e să fii abil şi să ai răbdare cu fiecare persoană chiar dacă la inceput alegerile lui par de neînţeles, este cale lungă pâna să-l cunoşti cu adevărat trebuie doar să accepţi şi nu să te complaci.

Pesimismul este un brand bine vândut la noi ?

În fiecare zi, aud tot mai frecvent cele trei cuvinte “nu se poate”. Deja încep să am alergie, cu acest “nu se poate” care a devenit un clișeu la îndemana tuturor și ușor de accesat. Mai ales la noi în țară pesimismul domină pe fiecare plan al existenței noastre. Observ cum toată lumea fuge de riscuri, toată lumea fuge de responsabilitate și nimeni nu vrea să-și asume nimic pentru deciziile luate în viață. Majoritatea pozăm ca niște marionete care așteptăm sa ia altcineva deciziile în locul nostru cu motivul refugiului, atunci când alegerile nu sunt chiar atât de bune, noi să avem răspunsul de rezervă gen “nu e vina mea, el mi-a zis”. Această frică de propria răspundere este cel mai penibil lucru pe care il putem urma la fel ca și contraargumentarea faptului concret.

Există o categorie de oameni care de ani buni (mai ales cei de vârsta a doua), se tot plâng că viața lor e monotonă și nu pot schimba nimic în ea, plus că rutina i-a încolțit. Cum ți-ai putea schimba viața dacă tu nu ești dispus să schimbi ceva la tine? Cum ai putea câstiga ceva fără să înțelegi ca există și cealaltă variantă numită eșec? Cum ai reuși să ieși din rutină dacă tu nici măcăr nu incerci să aduci anumite schimbări în viața de zi cu zi? Normal că ei o să-ți răspundă că acum măcar au o siguranță și de asta nu vor să încerce nimic nou, le convine cotețul cald ce îi înconjoară. Eu aș spune că dacă vă convine unde ați ajuns atunci nu vă mai plângeți. Încercați să vă acceptați și asumați propria alegere pentru cotețul cald. Geneticul uman este foarte instabil, el iși dorește schimbări mari în viață dar fără să aibă capacitatea responsabilității pentru deciziile ce trebuie luate. Un lucru este clar, nu poți schimba ceva în viață dacă nu ai curajul și voința necesară ca să încerci măcar.

Peisajul pe care îl văd deocamdată este unul dezolant pentru că este imposibil să nu te lovești de oameni triști care au uitat să mai traiască, au uitat de priorități, de valori și mai ales de diversitate iar atunci și tu la rândul tău poți rămâne infectat cu acest virus. Mă bucur că mai există unii dintre noi ce pot transforma această lumea plină de monotonie și rutină într-o lume plină de provocări și aventură pentru că în cele din urmă viața este cel mai mare mister al umanității.

Care mai este umorul din zilele noastre ?

Am observat zilele acestea pe la televizor și inclusiv pe youtube un nou trend în promovarea umorului pe nume “stand-up comedy”. Un trend venit din exterior care te face să râzi numai atunci când “speaker-ul” folosește tot felul de exagerări, hiperbolizări și cuvinte obscene. Se pare că acest trend prinde mult la public, plus că se răspandește cu mare rapiditate. Bineînțeles unii dintre noi consideră că acei oameni ce pot face un public întreg să râdă sunt foarte inteligenți. Acuma nu cred că dacă ești un pic mai direct în exprimarea realității de zi cu zi pe care o știm cu toții dar evităm să o spunem te face mai inteligent sau te face mai “umoristic”.

O altă patologie ce am întalnit-o la serialele de “comedie”, e atunci când există un dialog și intervine pe fundal o bandă de râsete ca și cum tu nu știi unde unde trebuie sa râzi, tu nu ai creier ca să-ți dai seama cam pe unde e gluma, iți indică serialul ce și cum. Cea mai falsă interpretare si definire a simțului umoristic mi se par aceste două cadre, unde cuvintele obscene și banda de râsete de pe fundal stârnește comicul din firea umană într-o manieră ieftină.

Eu personal încă mai caut acel umor autentic al lui Caragiale, Dem Rădulescu sau Toma Caragiu și deschizând orizontul mai larg l-aș include si pe Charlie Chaplin care nu avea nevoie de cuvinte. Acești indivizi de prestigiu cu o istețime aparte îți ofereau un comic de o anumită factură, un comic original și fin. Îmi pare rău că în zilele noastre acest simț s-a pierdut în favoarea ghiorlănismelor de astăzi.

Un adevarat artist precum a fost Charlie Chaplin spunea că “We think too much and feel too little”.

Ce suntem noi? Cine suntem noi? Avem început și sfârșit?

Un lucru este evident, nu-ți trebuie multă materie cenușie ca să-ți dai seama că de fapt suntem produsul dragostei. Este clar că avem un început, suntem zămisliți cu inimă, minte, suflet, sentimente și carcasa exterioară. Unde e sfârșitul? Înțeleg că mulți percep moartea ca pe un sfârșit dar am unele îndoieli. Moartea este ca o boală, nu e un punct după o afirmație, nu suntem fraze și nici propoziții unde la capătul lor se găsește punctul. Nu suntem nici automatisme limitate pe o perioadă de timp și puse la lucru pentru pământuri și avuții, nu suntem nici roboți programabili cu un anumit termen de garanție.

Suntem ceva mai mult, din păcate rațiunea noastră precară, a creat aceasta delimitare dintre viață, univers și moarte absolută. Orice început are un sfârșit dar orice sfârșit are un nou început. Exact ca un cerc frumos conturat și interminabil în curs. Nu suntem doar carne și oase ce putrezesc în materialismul pământesc. Poate defini cineva acel “mai mult” ? Nu cred! Toți am încercat să-l definim sub formă de religie, filosofie, psihologie, sociologie, poezie, carte etc. Chiar suntem buni la măiestria cuvintelor dar de fiecare dată după ce le dăm naștere, simțim neputință în fața harului, neexplicabilului, divinității iar atunci punem punct. Medităm și o luăm de la capăt, lăsând mintea să alerge după ceva concret și cuantificat dar în final fără success. Suntem oameni vii, onorați cu viață, onorați cu natură, onorați cu vietățile ce ne înconjoară, onorați cu liberul arbitru, dragoste, cinste, romantism și sacrificiu.

Suntem capabili să înconjurăm tot universul cu sentimentele și gândurile noastre de bun augur. Ce fel de om ești dacă nu vrei să faci lumea mai bună? O intrebare grea unde mulți evită raspunsul, mulți fug de el. Bandajați la creier de așa zisa “normalitate” a societății, ei își continuă drumul monoton în neștire. Își văd doar de dorințele și împlinirile lor rudimentare. Este o mare diferență între dorință și necesitate. Necesitățile sunt prioritare pe când dorințele sunt create de minte si orice dorință am satisface, apare urmatoarea mai presus decât cea precedentă și așa suntem angrenați într-un proces interminabil de dorințe. Din nefericire ei nu evită răspunsul la intrebare, se evită doar pe ei însăși.

Lacunele existențialiste le avem de la începuturi, nu trebuie să mai alergăm după  răspunsuri, cu siguranța nu le vom găsi, dacă vom acționa conform inimii în raport cu umanitatea atunci nu vom mai simți nevoia răspunsurilor, atunci ne vom lămuri. Mulți nu știu să facă diferența dintre simțul sufletului si celelalte simțuri fizice, aici ne impotmolim de fiecare dată. Incearcă să conștientizezi mai mult firea ta umană dincolo de granițele perceptibile la prima vedere și vei înțelege mai mult.